Sorrytelling sau definiția bonusului în PR

 În Comunicare de criză, Comunicare strategică, How to...

Eram în sala Ateneului, ne gândeam că, iată, e totul în regulă. Toate fotoliile sunt ocupate, lumina e bună, rumoarea entuziastă dinaintea începutului de spectacol prevestește o seară de zile mari. Mai erau zece minute până la începerea spectacolului (știam că va începe fix la ora anunțată), era totul aranjat, ne pregăteam să ne bucurăm, când am primit un mesaj: „…27 de suflete sunt prăbușite afară. S-au pregătit atât pentru această seară… Nu am cuvinte”. Nu știu cum am ajuns jos, în foaier, apoi la porțile ferecate ale Ateneului. Știu doar că deja de o jumătate de oră în sală nu mai era niciun loc liber.

Printre cei care nu apucaseră să intre se aflau, dezvăluia mesajul primit, cei 27 de elevi de la Liceul Waldorf, pe care îi așteptasem, dar care nu reușiseră să intre. Regulile impuse de tipul de spectacol pregătit de dirijorul Christian Badea, întâlnite la marile scene ale lumii, erau foarte stricte și implicau, în orice caz, respectarea la secundă a orei de intrare în Ateneu. Rămăseseră pe dinafară oameni importanți, colegi din presă, din PR, care nu reușiseră să ajungă la timp sau își vor fi zis că merge și așa, ca peste tot și întotdeauna. Și ne miram că elevii de la Waldorf nu intraseră, le spuseserăm să vină cu 20 de minute mai devreme, ca să fim siguri că nu vor fi probleme. (Ulterior aveam să aflăm că ei veniseră la ora potrivită, se așezaseră la coadă, civilizat, dar coada era deja lungă și , cu răbdare, priviseră cum alții se bagă în față.)

Ne-am exprimat regretul. Știam: cuvintele nu au cum să ajute. Elevii de la Waldorf studiau Parsifal la școală. Citiseră, ascultaseră, se pregătiseră. Erau cu sufletul deschis. Iar noi nu aveam în acel moment nimic altceva decât cuvinte. Dar ne încolțise o idee. Hotărâsem că trebuie să facem tot ce ne va sta în puteri pentru a-i duce pe elevii de la Waldorf, care nu au reușit să intre la Repetiția generală, la unul din cele două spectacole. Misiune aproape imposibilă, deoarece toate biletele fuseseră vândute cu mult timp înainte și invitațiile împărțite.

Am stat câteva ore după spectacol, până spre dimineață, să facem bilanțul, să vedem ce a fost bine, ce poate fi îmbunătățit. Ne-am întâlnit cu dirijorul Christian Badea. I-am povestit despre liceenii de la Waldorf și i-am împărtășit ideea noastră de a salva situația, de a le oferi elevilor o bucurie, care să estompeze cumva neplăcerea de la Repetiția generală și să le lase în amintire, puternică, impresia de la spectacol. A intrat în „joc”. Am identificat câteva locuri, aveam nevoie de niște permutări și de adăugarea câtorva scaune suplimentare în Loja Regală.

Restul a fost organizare. A doua zi, după prânz, făcusem deja toate modificările, aranjamentele în sală, astfel încât am putut să telefonăm la Liceul Waldorf și să le dăm vestea. A fost cu „Nu ne vine să credem așa ceva!”.

Spectacolul a fost incredibil. Am avut șansa să fim cu toții în sală, fără niciun incident. Iar la aplauze, când am întors capul către Loja Regală, plină cu tineri frumoși, am văzut bucurie, încântare, mulțumire și recunoștință. A fost ceva special. Pentru noi, întâlnirea cu elevii de la Liceul Waldorf, în acel context, trecerea de la lacrimile de durere că au ratat Repetiția generală la cele de bucurie că au fost parte a acelui spectacol, a fost bonusul.

Spune-ne părerea ta!

Hai să vorbim!

Bună! Contactează-ne pentru orice întrebare sau stabilește direct o întâlnire.

Nu poți citi? Schimbă text.

Începe să tastezi și apasă Enter pentru a căuta